HolyTrinityRomanianOrthodoxMonastery

Întrucât am fost înlăturat abuziv din ROEA în anul 2017 din poziția de episcop-vicar, în urma unui proces de tip farsă (sham process), am decis să dezvălui periodic adevăratele motive ale acestei îndepărtări prin intermediul site-ului meu oficial, www.episcopirineu.us. În postările pe care le voi publica regulat, voi aduce dovezi clare care demonstrează caracterul abuziv și nelegitim al întregului proces desfășurat împotriva mea.     * Noutati * Episcop +Irineu

Mărturisirea Mea

 

"Adevărul pe care nu pot să-l mai ascund sub obroc"

 

		De multe ori am fost întrebat, mai ales de către colegi preoți, de ce aleg acum să vorbesc despre ceea ce unii numesc deja „Cazul Irineu Duvlea”, un caz pe care mulți îl consideră închis, chiar „îngropat”. Întrebările veneau din partea unor oameni respectuoși, dar convinși că trecutul ar trebui lăsat în tăcere, că rănile vechi nu trebuie redeschise și că adevărul, chiar dacă există, nu mai are puterea de a schimba ceva. În logica lor, timpul ar fi așezat deja lucrurile, iar tăcerea ar fi mai înțeleaptă decât mărturisirea.   Eu însă nu pot primi această perspectivă fără o adâncă frământare interioară. Cred că există momente în care tăcerea încetează să mai fie neutralitate și devine complicitate, iar uitarea nu mai este vindecare, ci se transformă într-o formă de vinovăție morală. Adevărul nu poate fi ascuns la nesfârșit sub teamă, interese sau compromisuri.   Oamenii sunt trecători, dar adevărul rămâne, iar el nu trebuie îngropat sau „aruncat sub preș”. În fața lui Dumnezeu rămâne mereu aceeași întrebare: am trăit în lumină și adevăr sau am ales întunericul și tăcerea convenabilă?   Scriu aceste rânduri nu din răzbunare, nici din ură și nici pentru a redeschide răni, ci dintr-o datorie morală și creștină. Simt nevoia să spun ceea ce mulți au văzut, dar puțini au avut curajul să mărturisească.   Această mărturie se leagă în mod special de perioada anilor 2014–2017, când, în cadrul diocezei de la Vatra Românească, am perceput o situație care, din punctul meu de vedere, depășea o simplă dispută administrativă și se transforma într-o formă de presiune și persecuție instituțională și duhovnicească, într-un context bisericesc deja tensionat. În fundal se afla o problemă mai veche, nerezolvată până astăzi: unitatea românilor ortodocși din America. Pentru a fi clar, mă prezint: sunt preotul Constantin Alecse, originar din România, cetățean român și american, stabilit în California din anul 1982.

 

Am fost hirotonit în Anglia în cadrul Patriarhiei Române, iar în Statele Unite mi-am desfășurat aproape întreaga activitate în cadrul Diocezei de la Vatra Românească, într-o slujire care depășește patru decenii. În acești ani am slujit în două parohii ale episcopiei ROEA, sub omoforul a doi ierarhi diferiți, și am îndeplinit timp de aproape 30 de ani funcția de protopop într-una dintre cele mai active protoierii ale acestei episcopii. În această calitate am contribuit direct la înființarea și dezvoltarea a aproximativ 15 parohii și misiuni noi, lucrând îndeaproape cu comunitățile românești din diaspora.

 

În anul 2022 am părăsit jurisdicția ROEA, unul dintre motivele importante fiind convingerea mea că procesul de unificare a celor două dioceze românești din America a fost blocat la nivel de conducere, deși fusese susținut încă din anii ’90 de un grup semnificativ de clerici, inclusiv patru protopopi din cei șase ai diocezei de la Vatra Românească. Odată cu această decizie, la cerere, am fost primit în jurisdicția Mitropoliei Ortodoxe Române din cele două Americi.

 

În ceea ce privește relația mea cu arhimandritul Irineu Duvlea, prima mea întâlnire cu el a avut loc în anul 1991, în Statele Unite, cu ocazia unei vizite și a participării sale la hirotonirea întru preot a unui coleg de-al său, provenit din aceeași facultate de teologie din România. Acea întâlnire a fost scurtă, dar semnificativă în contextul relațiilor ulterioare.

A doua întâlnire a avut loc în 1994, la Mănăstirea Brâncoveanu, în cadrul unei vizite protocolare a unei delegații a episcopiei ROEA, din care făceam parte și eu, în calitate de protopop, la invitația Patriarhului Teoctist. În acel context, episcopul Nathaniel, conducătorul delegației, m-a întrebat ce părere am despre arhimandritul Irineu și dacă îmi exprim acordul pentru eventuala sa venire în America, în perspectiva unei misiuni episcopale. Mi-am exprimat atunci acordul, cunoscându-l personal pe monahul Irineu și apreciindu-i calitățile.

 

În anul 2001, arhimandritul Irineu Duvlea a sosit în Statele Unite ale Americii, fiind mai târziu ales episcop-vicar, slujind în această demnitate până în 2014. În tot acest interval am avut o colaborare apropiată cu el, în calitate de protopop al Coastei Pacificului, lucrând împreună la organizarea vieții bisericești și la înființarea de noi parohii și misiuni în rândul diasporei românești.

 

Privind înapoi, retrăiesc și astăzi emoțiile și amintirile mărturisirilor sale tainice. Irineu Duvlea îmi povestea, în clipe de destăinuire, că provenea din Alba Iulia, fiind născut într-o familie simplă, dar profund credincioasă. Încă din tinerețe a ales calea monahală, intrând în obștea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, un loc de formare duhovnicească profundă, unde a învățat că adevărata slujire se clădește pe rugăciune, smerenie și jertfă, și nu pe putere sau autoritate.

 

Format sub îndrumarea unor mari duhovnici ai neamului, a ajuns în America, unde a slujit comunităților românești, sprijinind închegarea comunităților, ridicarea de biserici și întărirea vieții spirituale. Prin lucrarea sa a adus alinare multor suflete și a contribuit la consolidarea multor comunități risipite.

 

Cu toate acestea, în timp, popularitatea și influența sa au generat tensiuni interne. Au apărut suspiciuni și opoziții, iar în iunie 2017, la cererea arhiepiscopului Nathaniel, în numele așa-zisului consistoriu bisericesc, Sinodul OCA l-a coborât de la statutul de arhiereu la cel de monah, invocând abateri canonice. Acest proces a fost însă contestat, fiind semnalate probleme legate de martori, de proceduri și de dreptul la apărare, inclusiv imposibilitatea confruntării directe a acuzatorilor. În fața acestei situații, am observat că Episcopul Irineu a ales să răspundă nu prin conflict, ci prin tăcere, rugăciune și răbdare, purtând această încercare în spiritul tradiției ortodoxe. Pentru mulți credincioși, el a rămas arhiereu nu prin titlu, ci prin viață și trăire duhovnicească.

 

Eu cred că adevărul se va așeza în timp, iar vindecarea unei comunități rănite poate veni doar prin asumare și sinceritate. În același timp, nu pot ignora complexitatea relațiilor canonice din diaspora ortodoxă, unde statutul jurisdicțiilor este perceput diferit de diverse Biserici Ortodoxe, generând tensiuni și neclarități.

 

Astăzi, după lecturarea cu adâncă luare-aminte a volumului autobiografic „Golgota Americană a unui Episcop Român: Irineu Duvlea – Mărturisitor între străini”, rămâne vie convingerea mea că lucrarea începută de Preasfințitul Irineu Duvlea încă din anul 2002 nu a fost o simplă inițiativă administrativă, ci o chemare istorică și duhovnicească pentru reunirea românilor ortodocși din America la sânul Bisericii-mamă, Patriarhia Română. În mijlocul încercărilor, al neînțelegerilor și al suferințelor, purtate cu multă răbdare, ierarhul continuă să slujească cu aceeași statornicie la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Michigan, păstrând aprinsă candela nădejdii pentru clipa în care unitatea bisericească va renaște prin iubire, adevăr și împăcare frățească între toți românii de bunăcredință aflați pe pământ american.

 

Privind la capitolul cutremurător al lucrării, „Sfinți persecutați de propria Biserică”, descoper o paralelă dureroasă, dar profund grăitoare, între pătimirile unor mari mărturisitori ai Ortodoxiei — Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Atanasie I al Constantinopolului, Grigorie Palama și Nectarie din Eghina — și crucea purtată de Episcopul Irineu în vremurile noastre. Acești sfinți, prigoniți, exilați, defăimați și judecați pe nedrept de contemporanii lor, au devenit mai târziu luminători ai Bisericii lui Hristos și mărturii vii că adevărul nu poate fi îngropat de puterea trecătoare a oamenilor. De aceea, eu văd în suferința episcopului nu o înfrângere, ci o cale de mărturisire și de răbdare creștină, purtată înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, rugăciune și nădejde.

 

În cele din urmă, așez această mărturie sub semnul unei înțelegeri teologice rostite cu responsabilitate și cu deplină conștiință înaintea lui Dumnezeu și a istoriei: "Episcopul Irineu este nevinovat!". În ciuda tuturor furtunilor și încercărilor prin care a trecut, chipul său rămâne pentru mulți credincioși imaginea unui arhiereu care a ales să sufere pentru unitate, pentru adevăr și pentru dragostea față de Biserica lui Hristos. Iar dacă timpul oamenilor poate fi tulburat de judecăți și dezbinări, timpul lui Dumnezeu descoperă întotdeauna adevărul.

 

De aceea, cu credință și smerenie, rostesc și eu, ca și majoritatea românilor americani, că în Vlădica Irineu, după cuvintele Apostolului, avem și noi un Arhiereu: „fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși” (Evrei 7:26), nădăjduind că jertfa, răbdarea și slujirea sa vor rămâne în memoria generațiilor viitoare drept o mărturie a unei Golgote purtate între străini pentru neamul românesc și pentru credința ortodoxă. Să ne trăiți întru mulți și binecuvântați ani, Preasfințite Părinte Episcop +Irineu!

I
Mă întreabă iar și iar, cu glas cumpănit,
de ce scot la lumină ce pare-ngropat,
de ce tulbur tăcerea ce toți au dorit,
și de ce trecutul nu rămâne uitat.

 

II
Dar știu că tăcerea nu-i pace mereu,
ci uneori lanț ce apasă pe viu,
iar adevărul, oricât ar fi greu,
nu poate să piară în negru pustiu.

 

III
Că omul se duce ca frunza-n apus,
dar fapta rămâne în cer și pământ,
și nimeni nu scapă de-al dreptății curs,
nici cel ce ascunde, nici cel ce e sfânt.

 

IV
Eu nu scriu din ură, nici dor de răzbun,
nici rana s-o rup din nou s-o arăt,
ci dintr-o chemare ce-n suflet răsună,
că adevărul nu poate fi uitat.

 

V
Anii 2014 cu 2017 grei,
în Vatra Română au fost încercați,
și-am văzut cum tăcerea se-așază pe ei,
peste oameni în sine zdrobiți și legați.