Pronia dumnezeiască a făcut ca formarea sa duhovnicească să se desfășoare sub îndrumarea unor mari părinți ai Ortodoxiei românești. Între aceștia s-au aflat părintele Teofil Părăian și părintele Arsenie Boca, două personalități duhovnicești care au marcat profund spiritualitatea transilvăneană. Întâlnirea cu asemenea oameni ai lui Dumnezeu a avut o însemnătate covârșitoare pentru tânărul Ioan, care vedea în ei modele vii de rugăciune, jertfă și statornicie.

Părintele Teofil Părăian, cunoscut pentru blândețea și înțelepciunea sa, l-a învățat că adevărata putere a monahului stă în rugăciunea curată și în bucuria credinței trăite cu sinceritate. De la el a deprins răbdarea, pacea inimii și iubirea față de oameni, înțelegând că viața duhovnicească nu poate exista fără smerenie și fără dragoste.

În același timp, figura părintelui Arsenie Boca a rămas pentru el un simbol al mărturisirii și al curajului duhovnicesc. Părintele Arsenie trecuse prin ani grei de prigoană în vremea regimului comunist, fiind urmărit, anchetat și împiedicat să slujească liber. Cu toate acestea, nu și-a pierdut nici credința, nici liniștea lăuntrică. Prin răbdarea și suferința sa, el devenise pentru mulți credincioși un model de statornicie și de iubire jertfelnică. Tânărul Ioan a învățat din exemplul său că adevărata slujire a lui Dumnezeu cere puterea de a răbda încercările fără ură și fără deznădejde.

Anii de formare petrecuți la Sâmbăta de Sus au reprezentat pentru el o adevărată școală a sufletului. În această perioadă a învățat să fugă de slava omenească și să caute frumusețea unei vieți trăite în discreție și smerenie. A deprins răbdarea în fața încercărilor, puterea de a asculta fără împotrivire și responsabilitatea față de comunitatea din care făcea parte. Viața monahală l-a învățat să privească fiecare om cu înțelegere și milă și să descopere în fiecare suferință o chemare la iubire și compasiune.